Cartea-obiect sau fiinţă?
Aceasta fiinţă din cuvinte,
cartea, are sentimente, este un om cu chip de carte, ce vine şi ne povesteşte
viaţa încrezător. Este un om
care devine esenţa noastră, pătrunde în cele mai ascunse gânduri şi ne face
să-i retrăim la nesfârşit viaţa. Desigur, acest lucru se întamplă numai când
cartea este deschisă, căci atunci când este închisă, literele, cuvintele rămân
prizonierele unui gând.
Deşi se spune că toate au un sfârşit şi
nimic nu este pentru totdeauna, cărţile încalcă această lege. Aceste fiinţe
minunate, ce ne educă şi dau naştere unui caracter mai frumos, trăiesc pe veci,
căci magia cărţilor este indestructibilă şi viaţa lor este alimentată de
dorinţele şi visele cititorilor.
Stoica
Iulia, clasa a IX-a E
Sunt
primul cuvânt dintr-o carte. Această carte este plină de mister, cu file în diferite culori, niciuna nu se aseamănă cu
cealaltă. Paginile
ei nu sunt numerotate, ci sunt doar sculptate cu simboluri din alfabetul
chirilic. Este o carte magică deoarece niciodată nu poţi şti unde ai rămas, din
cauza cuvintelor ce se schimbă, se plimbă prin toată cartea
Numai eu, primul cuvânt,
rămân la fel, dar tot eu rămân şi ultimul, dacă reuşeşti să ajungi până la
mine, deoarece cartea te poate înşela şi crea noi pagini, în care alte cuvinte iau
naştere , cuvinte de care nimeni nu a auzit niciodată, iar dacă a auzit, nu le
cunoaşte sensul.
Cartea din care fac parte
este puternică şi indestructibila. Dacă o vei arunca, o vei găsi înapoi în raft.
Dacă o vei vinde, banii pe care îi primeşti vor arde. Dacă o vei arde, scrumul
va naşte alte cărţi identice.
Această carte o vei găsi
când, într-o miercuri, pe data de 13, la 12 noaptea, te vei duce pe strada al cărei
nume îl vei afla numai dacă vei citi ultima pagină a ultimei carţi, din ultimul
raft al bibliotecii Zânei Viselor.
Lungu
Alina, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt dintr-o carte, cuvântul
“Mişutzka”.
De ce oare nesăbuitul ăsta
de autor, cu stiloul lui mare şi cu cerneală neagră, a trebuit să mă numească
aşa, “Mişutzka”? De ce tocmai primul cuvânt a trebuit să fiu eu? Ce om şi ce caracter !
Deja îmi imaginez prima
impresie pe care a avut-o cititorul când a citit primul cuvânt din carte, adică
eu, “Mişutzka“. Nici nu s-ar fi aşteptat la numele ăsta...titlul cărţii e un cu
totul altul.
Dar...de fapt, nu. Cititorul
nu ar fi învăluit de râs, deoarece, pe măsură ce înaintează în misterele
cărţii, va ajunge chiar să aprecieze acest nume, acest substantiv propriu. Plus de asta, cititorul s-ar gândi imediat la...ceva
rusesc, polonez chiar. Cu siguranţă nu a mai auzit numele acesta vreodată. Poate fi un diminutiv,
sau un alint.
“Mişutzka...sunt primul
cuvânt şi...până la urmă, dacă la început eram ruşinat de termen, acum sunt
chiar mândru. Apar de atâtea ori în carte, încât ai crede că sunt centrul
cărţii...dar nu sunt! Nici în ultimele pagini ale cărţii nu apar, dar
personajul care poartă numele acesta trece prin atât de multe peripeţii şi iese
mereu învingător, într-o manieră de apreciat, încât îţi vine greu să nu doreşti
să citeşti cartea până la ultimul cuvânt, care, cum spuneam, nu sunt eu.
Dacă la început eram total
contra mea şi a geniului care m-a născocit, care s-a străduit să mă gândească
şi care s-a hotărât să mă pună primul cuvânt din celebra lui creaţie literară,
acum chiar îl admir şi îmi doresc să mă mai utilizeze cândva, într-una din
operele lui viitoare.
Te-am făcut curios? Vrei să ştii ce tot vorbesc
eu aici? Citeşte cartea şi...poate vei afla. Poate...
Panfil
Andra, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt dintr-o
carte. Sunt singurul care a mai rămas lizibil, după marea ambuscadă care a avut
loc pe Pământ. O revoluţie a cărţilor a distrus totul înainte de a începe. Din pricina trufiei,
importanţei, vechimii, grosimii, toţi au luat-o razna. Acum totul este pe
de-a-ndoaselea. Anormal sunt eu, solitar fără voinţa mea.
Cea mai mare absurditate
este să alegi cartea cea mai bună, deoarece toate sunt folositoare,
interesante, importante.
Revoluţie, auzi la ei,
parcă a fost o invazie extraterestră! Trebuia să aleagă o carte, nu să distrugă mii!
Deşi nu sunt o frumuseţe,
deşi sunt vechi, uitat pe paginile deja
gălbui, precum faţa unui copil bolnăvicios, eu mă consider preţios, deoarece
mulţi oameni au învăţat din sensurile mele, mulţi copii au învăţat să citească
prin literele mele.
Acum e greu să mai scrii
sau să citeşti o carte, căci toţi fraţii mei, celelalte cuvinte, şi surorile
mele, literele, nu mai sunt. Cei care vor suferi vor fi oamenii, din pricina
trufiei cărţilor, care, deşi sunt inteligente, au momente de slăbiciune şi nu
se gândesc la consecinţe.
Tu, Zână a Cuvintelor,
raspunde-mi: oare voi putea alcătui singur un text?
Petrea Georgiana,
clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt dintr-o carte, mai
mult, sunt primul cuvânt din prima carte. Cea mai veche carte din lume, din
Univers. Am zburat prin multe locuri, gânduri, până să mă aşez pe această foaie
frumos parfumată. Am fost construit, am fost conturat de un zâmbet, de un sentiment, de o
speranţă. Am fost purtat de lacrima pură şi inocentă, am zburat pe norii
speranţei, am fugit pe câmpul pasiunii şi m-am odihnit pe patul melancoliei. Am
vizitat multe lumi, am auzit poveşti nescrise, căci eu am fost mereu primul
cuvânt, primul gând. Când am obosit, m-am imprimat pe prima filă din prima
carte. Timpul nu m-a învins, niciodata nu am fost uitat. Mereu am fost rostit, scris, citit. Am
inspirat oamenii, pe unii i-am ucis, iar pe alţii i-am umplut de viaţă, de
lumină şi căldură. Am dat culoare florilor şi am conturat gânduri malefice sau
mirifice. Am adus lumea în extaz, iar când am vrut, am aruncat-o în abisul
umbrelor.
Lumea nu poate trăi fără mine, însă
nici eu nu aş exista fără ea. Aş fi pierdut şi aş aştepta să mă găsească
cineva, aş vrea să mă caute.
Sunt special, ştiu asta, sunt primul
şi ştiu că voi fi ultimul din fiecare carte, din fiecare gând, din fiecare
speranţă, din fiecare suflet.
Am minţit, am spus că timpul nu m-a
învins, dar observ că primele două litere sunt şterse, au rămas doar celelalte
două, un V şi un E. Asta nu mai contează, pentru că mereu voi fi scris şi citit
undeva, în inima cuiva.
Stoica
Iulia, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt dintr-o carte, acest
lucru mă înveseleşte, dar în acelaşi timp mă şi întristează. Motivul este că eu
sunt şi ultimul din lume. Stau închis într-o
cuşcă a grădinii zoologice din China de doi ani.
M-am săturat să fiu, în
fiecare sâmbătă, mângâiat pe cap de oamenii trecători. Îngrijitorul meu mă
hrăneşte în fiecare oră, deoarece îi este frică să nu mă piardă. Îmi petrec
orele stând pe iarbă şi pe plantele rădăcinoase, aşteptând ceasul morţii. Eu nu
am prieteni şi noaptea vorbesc singur, doar zâmbetul copiilor mă face să revin
la viata. Aş dori să nu fiu singurul exemplar, să ştiu că nu sunt unic în lume!
Ciuciur
Claudia-Mădălina, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvând dintr-o carte. Numele meu
nu are niciun înţeles. Nu ştiu de ce sunt în această carte. Nu am nicio
legătură cu povestea, cu conţinutul, cu basmul în care este prins personajul.
Povestea din care fac parte este despre o fată extrem de frumoasă, ce trăieşte
într-o altă lume, una imaginară, într-un colţ de paradis, iar seara, când se
culca, ajungea într-o lume total opusă, aici era chinuită, plângea zilnic şi
zâmbea foarte rar, însă avea mereu aceeaşi frumuseţe răpitoare.
Autorul m-a căutat mult. Sunt singur în propoziţie
şi nu ştiu de ce. A creat mai întâi povestea şi după , m-a adăugat pe mine. Tot cu mine se
termină acest basm, iar numele meu este “Vis”.
Această fată visează în
doua lumi diferite. În fiecare seara , visează cele două tărâmuri paralele, se
visează prinsă în altele, iar când se trezeşte, în realitate, viaţa ei este
normală, nici nu sare în sus de fericire, nici nu plânge neîncetat, însă are
toate motivele să viseze aşa cum vrea, pentru că asta e cel mai important, să
îţi creezi multe personalităţi, pentru
a-ţi da seama care ţi se potriveşte cel mai bine. Iar povestea se termină
astfel: “Şi m-am trezit şi mi-am dat seama că a fost doar un vis.”
Poate trebuia să fiu
aici de la început şi poate că, de fapt, eu sunt personajul principal.
Popescu
Maria Alexandra, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt dintr-o carte. Nu ştiu
cum să încep a vă povesti istoria existenţei mele aici, dar ştiu că o să vă
placă. Eram un mic copil pe atunci, abia dacă diferenţiam o Ileană Cosânzeană
de o prinţesă, un balaur de un prinţ, sau invers. Într-o zi, zburând prin
văzduh, în timp ce vântul îmi batea printre aripile albastre, am simţit cum am
fost prins într-o furtună de frânghii albe şi am simţit cum ochii mi se închid.
După ceva timp, nu
ştiu exact cât, m-am trezit într-o încăpere caldă. Mirosea a parfum de tei, a
toamnă, a flori...Eram uimit de ceea ce era în jurul meu. Nu a mai durat mult
şi un tânăr de vreo 15 ani, un elev, un tânăr aventurier ce călătorea către
lumea cunoaşterii, m-a atins blând şi, cu un stilou parcă fermecat, m-a aşezat
într-o carte fără cuvinte.
Am aşteptat
îndelung să fiu continuat de alte cuvinte, să-mi construiască un text întreg
care să mă primească în casa lui, dar, în zadar. Ani în şir am rămas primul,
ultimul şi singurul din acea carte. Eram pe prima pagină. Mi-a întins aripile, mi le-a străpuns
de mici suliţe ascuţite şi a scris sub corpul meu: “fluture colorat”.
Nu v-aţi dat seama?
Sunt într-un insectar!
Soricu
Alina, clasa a IX-a E
Sunt primul cuvânt
dintr-o carte, ”Mda” mă numesc. Autorul care a scris această carte în care eu
îmi duc veacul, este un autor nou pe piaţa cărţilor, însa pot spune că atunci
când a conceput povestea în care mă aflu, nu a fost prea inspirat.
Ce autor plin de
inspiraţie ar începe o carte cu mine, acest simplu ”Mda”, care până la urmă
este o interjecţie mai degrabă, decât un cuvânt. Atunci când cineva deschide
cartea, încerc să-i captez atenţia, să-l atrag asupra tainei pe care o dezvoltă
pe parcurs autorul în cartea sa, însă, în momentul în care oamenii mă văd pe
mine, acest ”Mda”, degeaba încerc eu să-i fac curioşi, căci pe chipul lor se
citeşte o urmă de dezamăgire. Aşa că, m-am hotărât să părăsesc această carte.
Poate, fără mine, va avea mai mult succes.
Mi-am luat rămas bun
de la prietenii mei, celelalte cuvinte, şi am sărit. Am mers din carte în carte,
căutându-mi locul, dar nimeni nu m-a primit. Cuvintele au fost rele cu mine,
m-au jignit.
Într-o zi însă, am
găsit un băiat care avea un bilet în mână, scris de el către un prieten. L-am citit şi mi-am
dat seama că locul meu era acolo. De atunci am fost foarte fericit, însă
bineînţeles că fericirea mea nu a durat mult. Mi-am găsit sfârşitul într-un coş de gunoi plin de resturi de mâncare şi alte gunoaie. Mda...
